11:05 am - vineri, 28 aprilie 2017

Soarta artei in societatea de azi

Economia este legată în mod necesar de viaţa culturală, ale cărei domenii vom încerca să le punem în discuţie în continuare. Vom începe cu piaţa de artă, care, parafrazându-l pe Caragiale, am putea spune că este admirabilă, dar lipseşte cu desăvârşire. Acest fapt are mai multe explicaţii, dar, în mod esenţial, el se datorează stării de noncomunicare în care am zăcut aproape 50 de ani. În tot acest interval bunurile artistice din zona artelor plastice n-au circulat şi, în consecinţă, valoarea lor a fost stabilită în mod artificial, în funcţie de interese de grup sau în funcţie de comandamente politice. Singurul cumpărător cu putere financiară mare era statul şi acesta cumpăra după cum îi dictau nevoile propagandistice, pentru că artistul asta însemna : un simplu agent de propagandă. Între instituţiile statului şi artişti existau nişte înţelegeri mai mult sau mai puţin tacite în ceea ce priveşte controlul asupra creaţiei, un scenariu subtil de comunicare impus de însuşi mecanismul interior al sistemului. Deschiderea spre lume nu exista aproape deloc, artiştii contemporani circulau cu mare dificultate, iar ceea ce se vindea dincolo, în afara artei contemporane, se vindea în regim infracţional.

Ne batem cu pumnul în piept, propagandistic şi narcisiac, că prin cultură suntem deja europeni, dar nu este deloc aşa. S-au creat nişte situaţii absolut aberante: dacă în  România un pictor ca Nicolae Grigorescu este situat undeva la limita sfinţeniei şi este învestit cu o valoare sufletească incomensurabilă, tot el, cu toată sfinţenia lui, se află la nivelul unui mic maestru de provincie. Acest paradox nu-l priveşte pe artist;în esenţă, el este la fel de valoros oriunde ar fi. Dincolo de spaţiul românesc nu este cunoscut pentru că nu a circulat, nu a fost promovat în marile muzee şi pe marile pieţe, acolo unde publicul poate să intre în legătură directă cu opera lui”2  

            Care este cel mai frecvent contact cu arta, în zilele noastre ? Oamenii cu mari resurse de exploatare a libertăţii proaspăt obţinute şi-au construit locuinţe cu spaţii generoase, pe care le-au decorat după sfatul arhitectului, neavizat în materie de artă, dar cu o clientelă de artişti şi negustori gata pregătită. Alegerea a fost făcută după criterii arbitrare, iar calitatea lucrărilor, amestecată şi, de multe ori, îndoielnică. În condiţiile în care, la noi în ţară, lipsesc instituţiile care să ofere sfaturi specializate în mod public, oricând ne putem aştepta ca nu ştiu care negustor de ţigări, ajuns peste noapte cumpărător de tablouri en gros doar din vanitatea de a rivaliza cu marii colecţionari, să se trezească vorbind singur despre artă agramat şi peltic, cu aroganţa unui  marţian rătăcit prin tranziţia românească.

În perioada comunistă puteam vorbi despre lipsa de acces la cultura veritabilă, despre instituţia cenzurii, care dicta ce şi cât trebuie să ştim sau să gândim. Toate acestea au dispărut, cel puţin la modul teoretic. În practică, se poate vedea usor că există astăzi un alt tip de cenzură,  acela al inculturii promovate din raţiuni de audienţă de mass-media, mai ales de către televiziuni – cele mai importante şi puternice instrumente de difuzare a informaţiei – prezentate sub forma unor  emisiuni  de  tipul celor ale  grupului Vacanţa  Mare sau  show-uri  de  genul Ciao, Darwin ! ( sau dati voi altele mai noi)  E trist dar adevărat: Kitschul si prostia se vând uşor şi cu succes, în timp ce cultura veritabilă este greu vandabilă în societatea de astăzi, pentru că există din ce în ce mai puţini cumpărători .

Niciun comentariu.

Lasa un raspuns